Titu, oras, comuna? Poate ca unii ati auzit de substantivul asta indarjit in a fi propriu de atat amar de timp (atestat documentar pe la 1635), dar mai putini stiti despre ce este vorba. Si n-as putea sa fiu banuita de nici cea mai mica rea intentie, doar sunt nascuta in inima Dambovitei.
In goana nebuna intre doua zile din viata, intre fabrica si casa, intre noapte si zi, pisici si caini, etc...desi ajung sa trec prin Titu de 2-3 ori pe saptamana, n-am reusit sa-i vad fata la lumina zilei. Dar ziua de ieri, excesiv de luminoasa din octombrie asta tarziu, mi-a adus in fata oraselul care nu se grabeste niciodata. Sentimente confuze m-au napadit. Era ca o culpa (fara vinovatie). Sau ca un repros pe care mi-l faceam fara sa stiu exact anume pentru ce. Era un sentiment de abandon. Era orasul meu, v-am spus doar ca oamenii cei mai dragi si apropiati sangelui si sufetului meu sunt acolo. Dar era trist si gri si parca cineva, un arhitect misterios, si malefic, dorea cu orice pret ca totul sa fie dizarmonic in locul ala, iar oraselul sa nu poata sa spuna nimanui nimic. Absolut nicio cladire nu se potrivea cu locul sau, cu ce avea in jur. Sau cu alta cladire…Era o situatie de doua ori dramatica. Era orasul pe care il iubesc atat de mult, un oras care nu are nimic de spus si nu vrea sa supere pe nimeni. Parca si putinii oameni pe care-i zaream de-a lungul drumului, n-aveau niciun ideal, nici ce pierde si nici ce castiga.
Era, mai curand, o situatie de genul acela cand esti plin de nervi, ai omul la care teoretic ar trebui sa tipi in fata ta, ca el e vinovat de pocinog, dar nu poti sa o faci, pentru simplul motiv ca este atat de umil si slab, si sters si mut...ca nici macar nu ai cu cine sa te certi. Singura personalitate in orasul acesta, cu obrazul de un caramiziu inca interesant, era si ramane gara. Vechea gara din Titu, loc in care ruta mea feroviara se incheia si-mi incepeam traseul de 5 km pe jos, pana la casa bunicii. Asta acum cateva...decenii. Atat.
Am oftat. Seara se lasa peste micul oras. Din spate, o voce tinea sa incheie completand scurta poveste: "Stai linistita, mai vorbim peste 2-3 ani". Intre timp, ieseam din Titu, loc din care zaream deja cladirile impozante ale Uzinelor Renault – sediul celui mai modern centru de testare auto din Estul Europei, inaugurant cu mare fast cu numai ceva timp in urma, pe o suprafata de 360 ha...
M-am scuturat, am inchis ochii si-am inceput sa numar in gand ultimele investitii aparute foarte de curand in oras: un supermarket, pe langa cel vechi, mai demult inaltat, apoi imaginea panoului publicitar care anunta deschiderea unui...mall!!, etc...
Vocea din spate s-ar putea sa aiba dreptate. S-or fi ocupat deja posturile de femeie de serviciu pe statele uzinelor Renault - Titu?!
Va ganditi la viitor?
ps: (vezi si setul fotografii de aici, pe care, cu temei as putea sa-mi pun si eu uatamarku', macar pentru sustinere, incurajari, tranfer si frigul de pe camp la ceas de seara, colaborand, brrrrrrr ;))In goana nebuna intre doua zile din viata, intre fabrica si casa, intre noapte si zi, pisici si caini, etc...desi ajung sa trec prin Titu de 2-3 ori pe saptamana, n-am reusit sa-i vad fata la lumina zilei. Dar ziua de ieri, excesiv de luminoasa din octombrie asta tarziu, mi-a adus in fata oraselul care nu se grabeste niciodata. Sentimente confuze m-au napadit. Era ca o culpa (fara vinovatie). Sau ca un repros pe care mi-l faceam fara sa stiu exact anume pentru ce. Era un sentiment de abandon. Era orasul meu, v-am spus doar ca oamenii cei mai dragi si apropiati sangelui si sufetului meu sunt acolo. Dar era trist si gri si parca cineva, un arhitect misterios, si malefic, dorea cu orice pret ca totul sa fie dizarmonic in locul ala, iar oraselul sa nu poata sa spuna nimanui nimic. Absolut nicio cladire nu se potrivea cu locul sau, cu ce avea in jur. Sau cu alta cladire…Era o situatie de doua ori dramatica. Era orasul pe care il iubesc atat de mult, un oras care nu are nimic de spus si nu vrea sa supere pe nimeni. Parca si putinii oameni pe care-i zaream de-a lungul drumului, n-aveau niciun ideal, nici ce pierde si nici ce castiga.
Era, mai curand, o situatie de genul acela cand esti plin de nervi, ai omul la care teoretic ar trebui sa tipi in fata ta, ca el e vinovat de pocinog, dar nu poti sa o faci, pentru simplul motiv ca este atat de umil si slab, si sters si mut...ca nici macar nu ai cu cine sa te certi. Singura personalitate in orasul acesta, cu obrazul de un caramiziu inca interesant, era si ramane gara. Vechea gara din Titu, loc in care ruta mea feroviara se incheia si-mi incepeam traseul de 5 km pe jos, pana la casa bunicii. Asta acum cateva...decenii. Atat.
Am oftat. Seara se lasa peste micul oras. Din spate, o voce tinea sa incheie completand scurta poveste: "Stai linistita, mai vorbim peste 2-3 ani". Intre timp, ieseam din Titu, loc din care zaream deja cladirile impozante ale Uzinelor Renault – sediul celui mai modern centru de testare auto din Estul Europei, inaugurant cu mare fast cu numai ceva timp in urma, pe o suprafata de 360 ha...
M-am scuturat, am inchis ochii si-am inceput sa numar in gand ultimele investitii aparute foarte de curand in oras: un supermarket, pe langa cel vechi, mai demult inaltat, apoi imaginea panoului publicitar care anunta deschiderea unui...mall!!, etc...
Vocea din spate s-ar putea sa aiba dreptate. S-or fi ocupat deja posturile de femeie de serviciu pe statele uzinelor Renault - Titu?!
Va ganditi la viitor?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu