Privirea lui nenea Nae

Cand era nenea Nae in putere, imi facea cu ochiul sa stau linistita, ca nu se apropie nimeni de gradina. Si nimeni nu-ndraznea sa taie o creanga iarna din copacii mei. Intr-o zi Lucica, femeia lui, mi-a iesit in drum inlemnita cum ca barbatul ei, om in putere si muncitor, e beteag, paralitic, la pat. In mijlocul ariei, cu soarele diminetii de vara si grija ancestrala a lucraturii pamantului la timp si asa cum trebuie, nenea Nae nici nu si-a dat seama ca a facut apoplexie (termen popular pentru accidentul vascular cerebral). Lucica l-a ingrijit constiincioasa dandu-i macar dreptul a vedea lumea (daca puterea de a mai rosti cuvinte si a mai fi vreodata "om intreg" n-a mai avut-o). Stiam ca sufera, boala nemiloasa i-a luat toate puterile, dar nu si mintea. O spuneau ochii lui nenea Nae. Si cu simplitatea si modestia omului curat, de la tara, parca ii era jena ca... nu mai poate munci, ca e o povara. Imi arata mereu mana si piciorul care se incapatanau sa mai execute miscarile agere de altadata. Dar traia, era acolo, ma saluta din priviri. Ieri dimineata m-a sunat Lucica. Stiam ca e ceva. Ea nu ma suna niciodata sa-mi ceara sau sa mi se planga. Ea a avut toata viata o singura religie: Munca. Munca si Dumnezeu. Si in ultimul timp, sa aiba grija de nenea Nae. "Grati, a rostit slab, a murit nen'tu Nae". La noi, in tara noastra damboviteana, asa se vorbeste politicos, apeland un om mai varsta, cu: nene si lele. Drumurile mele la tara nu erau motivate de griji si nevoi, asa cum ne place sa ne plangem. Astea ni le facem singuri. Probabil ca daca nu am mai avea batalii, le-am inventa sau am incepe sa ne automutilam. Unii o fac deja. Abia acum realizez ca inconstient, intrand in curtea casei in care via nenea Nae, ma reumpleam de liniste. Iar la plecare, mintea mea pastra doar urma privirii lui albastre. Atat de curata...