Mai avem mustar?(Ars amatoria)

"Asistam zilnic la acelasi spectacol. Ne jucam rolurile conform teoriei dramaturgice a lui Goffman. Suntem pe rand obiectivi, tristi, abatuti, importanti cand raspundem la telefon, lasandu-l sa sune de 3-4 ori, doar ce naiba…? Suntem experti si ni se cere ajutorul. Ridicam intodeauna spranceana stanga, in acelasi unghi perfect drept, inainte de a raspunde: “Ar putea fi o solutie…”. Facem pomeni, parastase si “toate cele lumesti” mortilor nostri, ne-nchinam pios in biserica si aprindem lumanari pentru “VII SI MORTII”, chiar daca cu o ora inainte l-am injurat strasnic pe “dobitocul ce venea pe contrasens” si era gata sa intre in noi, de pe carosabil, pe trotuar. Dar las’ ca ne-am racorit strigandu-i “Dobitocule, asa circula Politia la Ploiesti, las’ ca ti-am luat numarul!?”. Apoi aprindem lumanari si luam apa sfintita. Multa…sa dam si la prieteni, vecini, colegi…

Ajunsi acasa, deschidem TV-ul sau o revista gasita aiurea unde citim: Sfatul sexologului…/Sfatul psihologului…/al nutritionistului…/Fengshuiuri pentru buna-dispozitie si fericire…si bani/Sa gandim pozitiv…etc.

Nemultumiti, ridicam din umeri si ne spunem: “Trebuie sa facem schimbari in viata noastra”…Uneori le si facem…Indraznim sa le facem. Intre timp vecinul de jos, bate turbat in usa ca l-am inundat iar…aceeasi fraza banala, auzita la administratorul de bloc : “E vechi dom’le blocul…tevile sunt ruginite sau, dupa caz, “Nu e de la noi, veniti si vedeti…” Culmea e ca uneori, chiar nu e de la mine…

Inchidem usa in urma noastra si regasim tacerea…Biziitul unei muste chiar are efecte benefice asupra singuratatii noastre. Biata vietate ne aduce aminte brusc si excesiv de melodramatic treaba cu “Cat de singuri suntem…”. Pe tema asta incepem sa brodam; ne gandim la trecut, la “cat de tineri eram” si “ce mult ne iubeam” (cine pe cine oare insa…nu ne-am pus niciodata intrebarea, asa-i?…era suficient ce simtim noi, sa iubim NOI, cel de langa devenea obiect, dar asta nu conta…) Si ce-am ajuns?...hmmm. Brusc decidem :”Ceva nu e–n regula in relatiile noastre…trebuie sa facem schimbari, trebuie sa ne luam o vacanta…am obosit, cu siguranta; ceva in genul "sa facem sa dregem, totul va fi schimbat” :)

Dar venim si din vacanta…Si constatam ca am visat prea mult cand deschidem cutia postala si ne umplem bratele de facturi…Viata capata din nou sens! Agenda incepe sa se completeze, deadline-urile reapar, existenta noastra re-devine incandescenta. Focul initial s-a reaprins…Cum sa nu fie asa? Doar avem de platit x milioane la intretinere, x la gaze, a venit si rcsu’, uite si factura la electrica: 2 milioane jumate...si o sa vina si rata in curand.

Mergem la Metro? Sau la Selgros astazi? Da’ de ce sa mergem? Cum de ce? Pai nu trebuie sa cumparam mancare la copii (pisici, caini)? Da, desigur…Si frigiderul ala…iar e gol...E gol pe naiba...e al 5-lea tub de mustar pe care il luam, dar ne intrebam de fiecare data: “Mai avem mustar?”…

Obositi de realitate, deschidem calculatorul si apoi, reflex, Firefoxu’. Click pe Yahoo mess…de ce? Nici noi nu stim…Am putea merge intr-o biserica in timpul asta. Am putea mangaia ghemotocul de blana care s-a abandonat in bratele noastre si toarce multumit ca ne face fericiti…Am putea ciocani discret in usa vecinului, dom’ profesor, pentru a-l intreba ce mai face…nu ne-am vazut de-atat de mult timp. Am putea…Am putea sa ne bucuram de ceea ce avem. Putin, mult…Dar il avem. Am putea sa multumim sufletelor care se intereseaza de noi si pentru care contam cu adevarat. Acei oameni carora le bati pragul cand durerea te doboara si carora poti sa le spui adevarul…Carora nu ti-e rusine sa le spui ca ai ramas lefter…ca ai ramas gol, chiar si sufleteste…Am putea sa dam o fuga si sa multumim printr-o fapta minora celor care ne-au dat viata sau ne-au crescut si care acum sunt batrani si bolnavi…Dar uitam…ne-aducem aminte cand e prea tarziu. Si nici macar atunci. Preferam sa ne aprindem tigara si sa visam departe, mult mai departe de locul acesta. Sa ne soptim ca suntem nefericiti, ca avem probleme si depresii…ca “nimic nu mai e ca inainte”.

Prefaram chiar sa facem depresii uneori…deschidem messu’ si, din greseala, ne logam cu nick-ul tovarasului/colegului/partenerului de viata/de camin /birou/etc… Pana sa ne dam seama de mica infractiune, nici nu realizam ca cineva ne-a si raspuns: ”Buna Pufulici mici...ce mai faci iuuu?” Ridicam din umeri, initial a neputinta, apoi a resemnare poate, si, in final, a nepasare si chiar ingaduitoare bunavointa…”Doamne si ce memorie aveam candva…oare io sunt Pufulici?”