Urma care nu se sterge

Criminalistica... Un domeniu pentru care care am o slabiciune aparte. Poate si pentru faptul ca, pe undeva, criminalistul este cel care descopera, care ridica urmele. Inconstient il asociem cu eroul cartilor Aghatei Christie sau, mai apropiatul capitan Apostolescu. Poate nu intamplator si munca mi-e legata in procent de 90% de acest domeniu. Dar asta este o alta poveste, despre care nu voi scrie aici. Revin la acest domeniu magnific numit simplu, Criminalistica.

Cu ani in urma, in vacantele de iarna, cand ramaneam singura acasa, obisnuiam sa scotocesc prin cartile “celor mari”. Acolo am gasit si primele tratate de criminalistica. In biblioteca tatalui meu. Doua carti mari, groase, imbracate in tesatura albastra; le-am rasfoit atunci. Traiectoria glontului (studiata de balistica) m-a atras nefiresc de mult. N-am sa va ascund ca erau si fotografii care m-au speriat. Era firesc, aveam 5-6 ani. Dar cel mai mult m-a fascinat un anume domeniu: studiul amprentei digitale. Aceasta “urma care se incapataneaza sa nu se stearga”, amprenta digitala. N-am sa va ascund nici sentimentul de curiozitate si implicare si in fine, mandrie care m-a insotit pe tot timpul cercetarii la fata locului, cu nefericita ocazie a spargerii locuintei de acum catva timp. Cat despre momentul in care, sunand la laboratorul de criminalistica mi s-a spus ca “acel degetel” de pe cuierul de lemn rupt in cadere, la a carei ridicare participasem si eu (nu stiu ce-mi spunea mie de-atunci ca aia este o urma de-a hotului; in fond acolo erau amprentele a 4-5 oameni…in fine, se vorbeste despre instinct, nu?) nu-si au rost comentariile.

Ce m-a determinat sa fac acesta mica introducere? O veste buna, zic eu, pentru colegii nostri de la departamentele de Criminalistica, Omoruri, Morti Suspecte, Urmariri, Investigatii Criminale etc…oriunde in lume ar fi ei. Se pare ca stiinta ne ajuta in continuare. Ca sa nu va mai tin in suspans, o sa va spun, pe scurt ca vom putea analiza, prin tehnologii avansate chiar si ce-ar fi putut manca/consuma/priza/etc. infractorul nostru, nu neaparat in ziua crimei, ci cu ceva vreme in urma chiar! Vi se pare incredibil? Aduceti-va aminte de nume ca Bertillon, Vidocq (directorul Sigurantei Franceze si prima arhiva de inregistrari privind infatisarea exterioara a infractorilor cu peste 5 milioane de fise…era o cifra la vremea aceea, 1840, nu?). Iar dosarele care umpleau beciurile intunecate ale Sigurantei ridicau totusi problema spatiului, nu? Ca sa nu mai vorbim de suspiciunea cu care erau priviti intodeauna acesti oameni (considerati ciudati, dificili, introvertiti si asezati mereu intr-un colt prafuit al Prefecturii de Politie).

Dar timpul a aratat ca adevarul invinge intodeauna. Sacrificiul lor nu a fost in zadar. Intre accesele de migrena si hemoragii nazale, in sufocantele luni de vara, incapatinat si furios in acelasi timp, Bertillon (urit si batjocorit de colegii sai de munca), a inceput sa compare fotografiile detinutilor. A pus unul langa altul nasurile, urechile, comparandu-le. A masurat apoi inaltimea, circumferinta capului, lungimea bratelor, a degetelor concluzionand ca unele dimensiuni ar putea sa fie identice la unii oameni, dar niciodata mai mult de 3 sau 4 din aceste caracteristici nu vor fi identice la 2 detinuti diferiti. Acesta a fost inceputul. De atunci s-au intamplat multe. Azi dispunem de softuri specializate in analiza si compararea rapida a acestor caracteristici in timpi extrem de performanti. Si daca faptul ca in Politia Capitalei asta mi-a fost meseria ani si ani de zile (cel putin pana in primavara acestui an) poate reprezenta o garantie, atunci va fac si acesta dezvaluire.

Au trecut decenii de la primele constatari ale lui Bertillon. Vraja amprentei digitale a continuat sa fascineze generatii de criminalisti, detectivi, medici, antropologi, sociologi, dar si programatori, specialisti in noile tehnologii. Unde s-a ajuns? Adrian Pop de la revista go4it va da amanunte intr-un interesant articol “de specialitate”.